Adio 23, Bun venit 24!

Aş avea multe să vă povestesc despre viaţa la 24 de ani. E cu suficiente drumuri în urmă, care îmi dau o idee despre cine sunt, şi cu multe drumuri în faţă, care mă fac să mă mai întreb cine aş vrea să fiu. Cu suficiente cicatrici pe genunchi şi pe coate, care arată că am trăit, şi cu suficiente bucăţi de suflet neatinse, care îmi dau curajul de a continua să mă joc. Cu suficiente dileme, care îmi mai amintesc de mine la 18 ani, şi cu suficiente certitudini şi responsabilităţi, care mă ţin cu picioarele pe pământ. Şi cu multe, multe visuri de împlinit, care îmi amintesc că hei, încă am doar 20 de ani!

Dar despre cei 20 de ani au scris alţii, mult mai frumos decât aş putea eu să scriu vreodată. Şi cred că nimeni nu a descris mai frumos vârsta asta decât Giovanni Papini, într-un fragment din cartea “Un om sfârşit”, la care m-am întors de multe ori anii aceştia:

“De fiecare dată când o nouă generaţie se iveşte pe scena vieţii, se pare că simfonia lumii trebuie să cânte într-un tempo nou. Visuri, speranţe, planuri de luptă, extaz în faţa descoperirilor, asalturi, sfidări, orgolii […]

Pentru tînărul de douăzeci de ani, orice om în vîrstă e un inamic, orice idee e suspectă, orice om mare trebuie dat în judecată, istoria trecută pare o lungă noapte întreruptă de fulgere, o aşteptare cenuşie şi nerăbdătoare, un etern crepuscul al dimineţii, care începe, în sfârşit, odată cu noi. […] E singura vârstă înfumurată a vieţii, în care omul are viciul viril de-a lua de coarne toţi taurii, în care umblă cu pasul sprinten şi apăsat al cuceritorului de cetăţi, cu pălăria pe-o sprânceană şi cu bîta de cireş în mîna nervoasă. […]

În toiul celor mai cumplite beţii, avem iluzia fericită că sîntem cei dintîi oameni  din lume, cei dintîi în ordinea timpului – adevăraţi Adami, că sîntem cei care trebuie să dea nume lucrurilor, să înalţe cetăţi, să întemeieze domnii, să anunţe viitoare religii şi să cucerească cu orice preţ, luptînd corp la corp, întreaga stăpînire a acestei lumi. […]

Lumea ni se pare rău întocmită; viaţa – lipsită de armonie şi grandoare, gîndirea ne face impresia unei intenţii rămase la jumătatea drumului, unui gest abia schiţat, unui desen negru şi confuz pe care nimeni nu l-a dezvoltat în frescă.

Sînt atâtea de făcut şi de refăcut. Iată-ne, sîntem gata, sîntem aici!”

Ani frumoşi să avem! 😀

Later edit: După ce am scris cele de mai sus, am primit un cadou plin de inspiraţie. Pentru că cei 20 de ani nu sunt doar anii plini de curaj şi visuri, ci şi anii în care punem bazele a ceea ce va fi viaţa noastră. Despre deceniul definitoriu din viaţa noastră, mai jos. Merită fiecare minut: 

http://www.ted.com/talks/lang/ro/meg_jay_why_30_is_not_the_new_20.html