A venit şi aproape a mai trecut o olimpiadă. În febra uitatului la televizor la cum sare Sandra Izbaşa ne-am simţit mândrii că suntem români. Apoi, când o americană ne-a furat, cu ghilimele de rigoare, podiumul, ne-am întrebat, în ton cu vocea simpatică de la TV, ce au ei şi n-avem noi şi la cine ne vom mai uita peste 4, 8, 12 ani. Am oftat, am luat telecomanda, am mutat canalul, am uitat.

Întrebarea este, desigur, retorică. Nu vom putea niciodată să fim la nivelul lor, deşi unor compatrioţi de-ai noştri li se pare normal să ironizeze situaţia. Adi a scris pe larg despre asta, aici. De ce nu vom putea, ei bine, principala diferenţă e demografia, deci baza de selecţie: când ai o populaţie ca SUA, de aproximativ 300 de milioane de locuitori, spre deosebire de aprox. 20 de milioane ale noastre, baza de selecţie este, desigur, mult mai mare. Aşadar, mai multă populaţie, mai mulţi copii, mai mulţi copii la mai multe sporturi, mai mulţi, în final, olimpici. Dar, pe lângă populaţie, ei mai au ceea ce se numeşte, generic, investiţii în sport, iar din asta putem învăţa multe şi despre ce putem să facem şi despre ce nu putem să facem ca ei, deci ce trebuie să facem altfel.

Într-un interviu dat pentru EVZ de către Mihai Brestyan, antrenorul de origine română care o pregăteşte pe Alexandra Raisman, cea care a luat bronz la bârnă după contestaţie, a vorbit despre sistemul american de pregătire a gimnastelor. Pe scurt, în gimnastică se porneşte de la cluburi private (ceea ce ar putea să explice de ce atât de mulţi antrenori români au plecat dincolo), unde taxa plătită pentru fiecare copil e între 150 şi 450 de dolari pe lună. Crearea unui viitor olimpic îl duce şi pe antrenor la lotul olimpic, unde continuă să îşi antreneze produsul, deci are perspectiva de a deveni mai celebru, cu mai mulţi doritori la sală şi, deci, mai bogat. În plus, încurajarea de a practica un sport vine şi din faptul că sportivii sunt foarte bine văzuţi şi la admiterea la universităţi de prestigiu, sistemul de învăţământ fiind, până la un anumit nivel, în aşa fel creat încât practicarea sportului este încurajată, performanţele la matematică nefiind singurul indicator al cât de bine se va descurca viitorul adult în viaţă. Pe scurt, e o chestie care ţine de modul de a privi lucrurile.

La noi nu ar funcţiona, cel mai probabil, sistemul sălilor private, pentru că nu ar exista destui copii şi destui părinţi care să plătească. Cel puţin pentru moment, cel mai mare investitor şi singurul care poate duce la îndeplinire un astfel de program este statul. Dar cum? Pe scurt, câteva idei izvorâte dintr-un brainstorming făcut acum vreo două zile, într-un grup de oameni cărora le-a luat cu câteva ore mai mult să uite de faptul că peste 8 ani s-ar putea să nu mai avem la cine să ne uităm:

1. Mai mulţi bani. Nu cred că lipsa banilor poate fi invocată, nu în momentul în care construim terenuri de fotbal în pantă şi bazine închise cu lacătul. Banii nu sunt o condiţie suficientă, dar sunt necesari.

2. Baze sportive pe bune, moderne, corect echipate şi proporţional cu populaţia, în administraţia unor cluburi care şi-au dovedit competenţa.

3. Antrenori bine plătiţi, în funcţie de performanţe şi de numărul de copii la antrenamente.

4. Ore de educaţie fizică în şcoli. Nu pe hârtie, iar copiii să facă română şi matematică în orele respective.

5. Profesori de sport care să aibă bonusuri în funcţie de performanţele copiilor pe care i-au descoperit şi i-au trimis la cluburile sportive.

6. Bani pentru federaţiile sportive proporţional cu rezultatele pe care le au, investiţia în acele sporturi în care suntem deja buni. Nu, nu vom putea fi buni la toate şi nici nu avem bani pentru toate, trebuie să alegem şi să investim acolo unde am dovedit deja că putem.

7. Campanii de promovare a sportului, în special în rândul părinţilor, a sportivilor pe care îi avem, şi nu doar a fotbaliştilor, chiar şi când nu avem olimpiadă.

8. O schimbare a ceea ce considerăm că înseamnă succesul  în viaţă al copiilor. Eu cred că avem nevoie de un altfel de sistem de admitere la facultăţi. Nu doar pe examen, nu doar pe dosar egal cu mediile pe patru ani de liceu. Pe un examen, un interviu şi un dosar real, în care activităţile extracurriculare, inclusiv sportul, să conteze.

Nu în ultimul rând, avem nevoie să nu mai fie doar idei. Să le transformăm într-un plan coerent, să nu ne imaginăm că se poate întâmpla mâine şi să facem efortul ăsta susţinut pentru următorii, realist vorbind, 10-15 ani.

Poate vă veţi întreba care e scopul. Dincolo de bucuria noastră din faţa televizorului o dată la 4 ani şi faptul că ne păstrăm renumele, care, dacă am şti să ne pregătim frumos ţara pentru turişti, nu cu frunze, ci cu autostrăzi şi servicii de calitate, ne-ar aduce şi avantaje economice, poate că am fi şi mai sănătoşi şi mai senini, învăţând de la copiii noştri că a ieşi în parc, la alergat sau cu bicicleta, e mai util decât a ne uita la ce mai face Bianca.