Acum câteva zile am luat una dintre cele mai importante decizii de până acum. A fost pentru prima oară când m-am simțit  cu adevărat foarte speriată, dar și foarte fericită, în același timp. Ba nu, vă mint. M-am mai simțit o dată așa: atunci când m-am urcat pentru prima oară, cu trei geamantane mari, dar neîncăpătoare pentru toată viața pe care încercam să o înghesui în ele, în trenul Arad-București. Totuși, atunci, spre deosebire de acum, nu eram deloc conștientă de impactul pe care o astfel de decizie o va avea în viitorul îndepărtat. Dacă atunci am ales cu ochii doar pe jumătate deschiși, acum am făcut asta complet conștientă de consecințe.

Ultimii 3 ani au fost poate cei mai frumoși din viața mea: am dezvoltat proiecte frumoase, am înființat ASAGRI, am scris în Economistul, am urmat facultatea și masterul pe care le-am visat, am făcut orice mi-am dorit și am îndrăznit multe, cu convingerea că, deși s-ar putea să eșuez, încă am doar 20 de ani și toată viața înainte. Când a trebuit să îmi iau jobul de om serios, care îmi plătește facturile și mă aduce “în rândul lumii”, am ales să rămân în mediul ONG și să lucrez într-un proiect POSDRU. Despre dificultățile care vin din lucrul în mediul organizațiilor neguvernamentale și despre mersul pe ață am mai scris aici. Dacă ați citit presa recent, știți că în acest mediu situația nu e tocmai roz.

Toamna m-a prins descurajată. Știam deja că orice organizație, fie ea și non-profit, trebuie tratată ca o mică afacere, pentru că altcumva nu poate crește și nici măcar nu poate exista, cu foarte mici excepții. Știam că va trebui să îmi asum răspunderea de a fi un mic antreprenor dacă vreau să continui să lucrez pentru organizațiile pe care le iubesc. Dar nu eram sigură că sunt pregătită. Așadar, m-am gândit serios să declar că am eșuat și să mă apuc de a-mi găsi un alt rost. La 23 de ani viața e mai puțin roz decât la 19: mai puțin ușor să visezi cu ochii deschiși fără să te doară când te trezești, mai conștient că nu toate visurile sunt ușor de împlinit, iar a o da în bară și a o lua de la capăt devine din ce în ce mai greu. Nu mă văd cu familie și copii prea curând, dar ideea că la un moment dat va trebui să port de grijă și altcuiva decât propriei persoane mi-a trecut prin cap.

Așa că am decis că ar trebui să încerc să văd cum ar fi să plec și să fac altceva. Pentru că nu am vrut să încerc direct un job într-o multinațională, am decis să profit de cei 23 de ani și statutul de încă masterand și să fac un internship. Mai ușor să fac tranziția la programul pe care nu mai puteam să mi-l organizez singură, să mă obișnuiesc cu a mi se spune exact ce trebuie să fac și să aflu dacă aș fi fericită să schimb macazul. Două luni mai târziu, cu o ofertă de a începe un alt proiect cu toate riscurile pe care activitatea în ONG le presupune și una de a rămâne într-un job într-o companie unde durerile mele de cap din ultimul an și responsabilitatea ar fi fost mult mai mici, am ales ONG-ul. Am luat decizia în mai puțin de 5 minute, dar am rumegat-o o zi și o noapte. Mi-am chinuit mintea cu “ce ar fi trebuit să fac” și “ce ar fi fost dacă” ore întregi după ce mi-am comunicat decizia. Apoi, m-am trezit a doua zi și am fost mai fericită decât în oricare alt moment în ultimele 2 luni. În dimineața aceea am realizat un adevăr pe care sper să mi-l amintesc pentru totdeauna: nimic nu e sigur, nimic din ceea ce faci nu o sa îți asigure succesul, nimeni nu îți poate garanta că mâine vei mai fi aici, așa că ar fi bine să fii fericit cu ceea ce faci astăzi.

Partea rațională din mine îmi spunea că am făcut o mare prostie să las perspectiva  jobului sigur dintr-o firmă pentru nesiguranța din activitățile astea, non-profit. După, mi-am amintit de părinții mei, care au crescut știind că statul o să le asigure un job cald după ce termină școala. Toate credințele lor s-au spulberat când s-au trezit că realitatea aceea pur și simplu nu mai există. Nu îți poți planifica întreaga viață. Am decis, în dimineața aceea, să fac saltul cel mare, să încerc din nou, cu credința că drumul cel mai bun e cel pe care pornești cu entuziasm și pentru care te trezești cu bucurie. Am ales, după toate teoriile pe care le veți găsi și, poate rușinos pentru un manager de proiect, greșit: cu inima, mai mult decât cu mintea. Sunt pierdută? Poate pentru unii da, pentru alții nu. Am găsit asta în una din zilele trecute:

 Dalai Lama quote

Poate vă ajută. Pe mine sigur m-a ajutat :).