-Uau, ce interesant e ce înveți tu aici la Criminologie! Și bunicul meu spunea mereu că o să mă fac “avocată”, pentru că vorbeam mult și țineam neapărat să am dreptate, două calități (??) pe care le descopăr nu tocmai cu încântare la mine din când în când, mai ales când sunt supărată, și am cochetat cu ideea de a da la drept la finalul liceului, dar ASE-ul părea mai de viitor, și în munca noastră la Manageri în Dialog ne lovim des de diferite chestiuni legislative, și sună bine, și cât de greu poate fi?

Cam așa s-a născut ideea de a începe a doua facultate, într-o zi de iarnă în care, în loc să privesc pe geam cum ninge, cu o cană de ceai în brațe, m-am apucat să citesc cu Adi pentru examenul lui la Criminologie. Mi se părea fascinant și o nimica toată dacă ar fi trebuit să dau examen la materia asta. Ca și la celelalte materii pe care apoi m-am apucat sa le explorez de-a lungul a câteva zile. Legi și iar legi care nu mi se păreau reci și anoste, ci indispensabile pentru a te descurca în lumea de azi. În vară m-am înscris la Facultatea de Drept, Universitatea din București. Am intrat. Am început a doua facultate. Nu m-am gândit foarte mult. Până la urmă, cât de greu poate fi? Doar e plină țara de juriști, nu?

La finalul unei alte ierni, patru ani mai târziu, cu o altă cană de ceai în mână, privind la cele șase cărți care stau pe birou și la două rafturi de bibliotecă pline cu tratate de drept civil, drept penal, drept procesual civil, drept procesual penal, drept administrativ, despre constituțional, drept fiscal, drept…, realizez că habar nu am avut. Nici cât de greu va fi, nici că vom petrece atât de mult timp împreună, eu și cărțile astea care mi-au devenit cei mai buni prieteni și cei mai aprigi dușmani.  În anul I, când o colegă mi-a spus că ea a picat un examen la care eu nu m-am prezentat, deși “a citit cartea de două ori”, am crezut, cu aroganță, că probabil s-a mulțumit să o răsfoiască. Oare cum e posibil să nu treci un examen pentru care ai citit toată cartea de două ori? Că asta nu e o facultate ca și cealaltă, aveam să aflu. Dar am supraviețuit, aproape până la final…

Ne mai despart, pe mine și o diplomă pe care am hotărât să nu o las doar să se veștejească frumos într-un sertar, ci să o folosesc și în viața mea de după facultate, o sesiune, o lucrare de licență, un examen din drept civil, drept penal, drept procesual civil și drept procesual penal, patru coduri, mult ceai negru, invitații refuzate la filme, multe răspunsuri de “nu mai organizăm cursuri până în toamnă” și “nu mă pot implica în asta”, la finalul cărora îmi mai pun la îndoială decizia de a-mi lua o pauză la începutul acestui an de la orice altceva, nopți în care uneori visez reguli de audiere a inculpatului, minute de lenevit pe facebook în care mă simt vinovată, panică și introspecții cum îmi imaginam cu naivitate că nu o să mai am după 25 de ani.

Când se întâmplă asta, mai citesc un articol, mai iau o gură de ceai, mă uit pe fereastră și, în zilele mai grele, scriu pe blog.

“Dacă nu s-a împlinit condiția suspensivă, atunci părțile se găsesc în situația în care ar fi fost dacă nu ar fi încheiat actul juridic.” – Dintr-un curs de drept civil. De asta îmi place atât de mult dreptul, pentru că e, dincolo de rigiditatea limbajului și de excesul de reglementare, o riguroasă și simplă reglementare a vieții. Și e, pe alocuri, plin de ceea ce uneori îmi par a fi imposibilități drăguțe. Da, în drept, spre deosebire de viață, părțile pot fi repuse în situația anterioară, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Pentru noi și toate deciziile noastre, nu e atât de simplu. Dar ăsta e farmecul, cred.