Aveam 20 de ani când am învăţat, cu preţul unei iubiri de liceu pe care am insistat să o prelungesc puţin prea mult, despre ceea ce aveam să numesc de atunci înainte “conceptul fericirii relative”. Ideea e simplă: fiecare persoană e diferită, iar aşteptările şi speranţele sale vis-a-vis de viaţă, de la cele mai elementare lucruri – ce pastă de dinţi foloseşte – şi până la cele importante – legate de job, carieră, familie, prietenie, iubire – sunt foarte diferite. Ce mă face pe mine fericită şi împlinită nu are poate nicio legătură cu ceea ce îi împlineşte pe ceilalţi.  Şi asta e ok, atâta timp cât ne vedem de viaţă fără să ne încurcăm unii pe alţii. Găsisem cheia fericirii. Dar am realizat apoi că nu e asta cheia sau, cel puţin, nu e singura. Că e uşor să închizi uşi, dar asta nu o să te ducă prea departe. A şti să comunici ce vrei, să înţelegi ce vrea celălalt, să schimbi ce e de schimbat, să accepţi punctul celuilalt de vedere fără să fugi, să poţi să iubeşti dincolo de greşelile celuilalt sau să lucrezi ca o echipă chiar şi atunci când nu îl placi pe celălalt, asta e cu adevărat greu, dar îţi poate aduce cele mai mari satisfacţii. Şi totuşi, să alegi când şi cum să comunici şi când şi cum să stai sau să pleci e mai greu în practică decât în orice teorie.

O vreme, am aplicat conceptul fericirii relative în cele mai multe aspecte ale vieţii mele. Am plecat din relaţii care nu îmi făceau bine, am renunţat la joburi, am aruncat la gunoi oportunităţi de carieră, am abandonat proiecte, am terminat colaborări, închizând uşa după mine fără mult zgomot. Nu am spus ce îmi doresc, care sunt aşteptările mele, cum îmi imaginez că ar trebui să fie, dându-i celeilalte părţi ocazia de a mă înţelege, convinsă fiind că orice explicaţie ar îngreuna situaţii care sunt clare: vrem lucruri diferite, haide să mergem mai departe.

A sta, în momentele în care îmi venea să fug, a fost cel mai greu lucru din lume. Dar cele mai multe lucruri frumoase din viaţa mea s-au întâmplat pentru că am stat sau pentru că m-am întors, determinată să încerc din nou. Cu fiecare zi bună şi zi rea, cu fiecare victorie şi fiecare dezamăgire, am învăţat să spun, să explic, să ascult, să înţeleg, să fac compromisuri, să accept şi să iubesc dincolo de diferenţe sau de greutăţile pe care le-am întâmpinat în proiectele mele. Cel puţin, aşa am crezut. Am încercat şi, cu unele succese, am dat înţelepciunea asta mai departe. Am aplicat-o în munca mea de zi cu zi, am demonstrat-o în joculeţe, am ţinut discursuri pe tema asta oricui a vrut să asculte: de la cursanţi, până la părinţii mei, lansaţi într-o aventură antreprenorială care le-a testat la maxim abilitatea de a face toate cele de mai sus, atât în relaţia lor, cât şi în relaţia cu angajaţii. Noua mea religie spunea că în orice situaţie, trebuie să spui ce simţi, ce vrei şi ce crezi, iar celălalt o să te audă şi o să înţeleagă.

Uitasem însă mai multe lucruri. Pierderea unei prietenii  foarte dragi m-a făcut să mă gândesc la felul în care comunicăm, la motivele pentru care închidem uşi şi părăsim joburi, locuri şi oameni şi la modul în care facem asta. Se spune că comunicarea e cheia mereu. Nu e. Ştiţi schema aia clasică a comunicării. Un emiţător în stânga, un receptor în dreapta, un mesaj şi un context. Adiacent, mult sau puţin zgomot. Comunicarea e despre tine, cel care are responsabilitatea de a spune ce vrea, ce crede, ce simte, dar nu numai. Mesajul tău trebuie să ajungă la un receptor. Într-o comunicare eficientă, receptorul înţelege exact ce ai comunicat. Ca să obţii asta, trebuie doar ca mesajul tău să fie pus într-o formă în care celălalt să îl înţeleagă şi spus într-un context fără mult zgomot. În teorie. În realitate însă, lucrurile nu sunt atât de simple. Comunicarea e bruiată de concepţiile noastre fundamentale, de concluziile experienţelor noastre cele mai marcante, de temerile noastre, de frustrările noastre, de credinţele şi pasiunile noastre ascunse. Toate influenţează ceea ce auzim cu adevărat. E un fel de telefonul fără fir, în care fiecare experienţă şi fiecare sentiment joacă rolul unei persoane care spune mai departe.

Am aflat că să spun tot ce simt, să exprim tot timpul ce îmi doresc, să îmi explorez fiecare gând şi fiecare reacţie până când celălalt o să înţeleagă pe deplin cine sunt şi ce vreau nu o să funcţioneze întotdeauna. Am uitat că la celălalt capăt e o persoană cu gânduri, sentimente, obiceiuri şi aşteptări care sunt doar ale sale şi pe care am dreptul să nu le accept, dar nu şi dreptul să le critic. Că dacă vreau să comunic, mesajul trebuie codificat corespunzător, pentru ca celălalt să îl înţeleagă. Că contextul trebuie să fie potrivit. Că zgomotul trebuie să fie potrivit. Că, după ce ai spus tot ce ai avut de spus, mai trebuie să şi asculţi şi să înţelegi. Cu condiţia ca mesajul şi contextul să fie şi de data asta potrivite. Şi, poate cele mai importante lucruri dintre toate, că e obligatoriu să ştii ce vrei cu adevărat să spui, că uneori legătura dintre două persoane funcţionează sau nu având la bază elemente în afara controlului tău, că celălalt are dreptul de a nu te mai asculta şi că uneori cuvintele care nu se spun la timp, nu mai au mare valoare spuse prea târziu.

E firesc să pleci şi să laşi în urmă lucruri, situaţii şi oameni pentru a fi fericit. Compromisul nu funcţionează întotdeauna. În teoria economică, acest lucru se numeşte distrugere creatoare. Mult timp m-am simţit vinovată faţă de cei pe care îi las în urmă, fără să realizez că ei aveau nevoie să plec poate mai mult decât aveam eu. Unele joburi şi unele proiecte îşi au locul în CV-ul nostru la rubrica experienţe anterioare. Unele locuri, în albumele din tinereţe. Unele persoane, în inima, nu în viaţa noastră. Acum câţiva ani, am citit într-un număr din Dilema Veche ceva care m-a urmărit în ultima vreme. Că a rămâne sau a pleca e o artă. Să ştii când să pleci, să ştii cum să pleci, să ştii să ştii să pleci.” Dacă decideţi să plecaţi, recomand să fiţi siguri. Iar apoi, să închideţi uşa ferm, dar cu delicateţe, alegând un final care să fie demn de povestea voastră. Multe poveşti frumoase sunt distruse de finaluri neinspirate.