Zilele acestea am primit provocarea de a mai scrie pe blog. E cam gol pe aici, pentru că am spus mereu că o să îl păstrez pentru lecţiile pe care le învăţ şi care ar putea fi de folos nu doar pentru mine, ci şi pentru alţii, pentru alţi “învăţăcei într-ale vieţii”. Nu ştiu cât o să mai spun asta despre mine, dar probabil mult timp, pentru că în ultimele luni am învăţat că oricât ai şti despre lume şi viaţă şi orice vârstă ai avea, tot o să te surprindă câte ceva din când în când. Lunile acestea de când nu am mai scris, eu am învăţat multe despre necesitatea de a fi sincer şi despre consecinţele ei.

O să încep cu sfârşitul şi o să vă spun asta: cred că a fi sincer, cu ceilalţi, dar mai ales cu tine, e unul dintre cele mai importante lucrurile din lume şi una dintre cele mai sănătoase decizii pe care le vei lua dacă îţi doreşti o viaţă fericită. Desigur, a fi sincer o să te coste: vei pierde o parte din imaginea pe care ţi-ai creat-o şi siguranţa adevărului pe care îl scoteai la înaintare, vei pierde imaginea pe care o aveai despre ceilalţi şi vei vedea că, deşi adevărul ar trebui să te elibereze, a-l spune e o experienţă strict personală şi nu toată lumea e dispusă să îl asculte, să înţeleagă, să (te) lămurească sau să lucreze cu tine într-o nouă realitate, sub spectrul a ceea ce tocmai ai spus. Cu unii, vei primi doar o ciudată şi penibilă tăcere. O să doară mai tare când o să vină de la prieteni, decât de la un coleg, dar e important să faci asta oricum ar fi. Să îi spui şefului că eşti nemulţumit şi demotivat, atunci când asta îţi afectează munca, să le spui membrilor din echipa ta că ceea ce fac te nemulţumeşte, să îi spui unui prieten că comportamentul lui te răneşte, să recunoşti când nu mai poţi sta într-o relaţie atunci când a venit timpul.

Mama mea are o vorbă pe care m-am chinuit mult să o respect şi mi-am petrecut o bună parte din timp dând lecţii altora despre cum manierele (traduse uneori în, vai, aparenţe) ar trebui respectate. Ea spunea: “Să laşi întotdeauna loc de bună ziua!”. Eu am tradus asta în “Să nu spui întotdeauna ce gândeşti, să ai grijă mereu la sentimentele celorlalţi, să zâmbeşti şi când nu îţi vine şi să spui de multe ori că e totul ok când nu e.” Astăzi cred că ar trebui mai degrabă să respectăm adevărul celorlalţi şi cine sunt ei cu adevărat, dar fără a uita de adevărul nostru. Nu cred că există un singur adevăr. Desigur, ca student la drept, asta o să sune prost. Da, există un adevăr juridic, există reguli legale şi reguli de comportament în societate, există adevărul suprem că nu ar trebui să dai în cap cuiva dacă integritatea ta fizică nu e pusă în pericol şi nici nu ar trebui să răneşti pe cineva cu ură şi răutate, fie că vorbim de rănile fizice sau cele, cu atât mai dureroase, spirituale. Dar în chestiuni care ţin de modul în care ne simţim noi, cred că există o multitudine de adevăruri. Asta nu îl face pe al tău mai puţin valoros.

Şi, în ciuda tuturor lucrurilor pe care o să le pierzi, ce o să câştigi s-ar putea să fie nepreţuit: vei descoperi că a sta complet “gol” de orice haine false ţi-ai pus va fi unul dintre cele mai mari acte de curaj pe care le vei face, iar oricât de rău ar fi după, nu poate fi mai rău decât să zâmbeşti fals când nu îţi vine. Cică ar fi adevăruri care nu ar trebui spuse. Nu cred asta. Cred doar că există adevăruri spuse unor oameni nepotriviţi în momente nepotrivite. Dar a spune e unicul mod de a-ţi da seama cu adevărat. Şi, cu puţin noroc, ai putea descoperi că cei cărora îţi era cea mai mare frică să le spui un adevăr care ar putea să îi doară, sunt cei care ascultă cu cea mai mare atenţie, fără a te judeca şi având puterea să spună: “Înţeleg. Şi sunt tot alături de tine.” M-am răzgândit, ăsta nu e noroc. E consecinţa unei alegeri foarte inspirate şi apare atunci când ai găsit şi ai păstrat în jurul tău oamenii perfecţi. Nu pentru că ar exista oameni perfecţi şi nici pentru că vreunii ar fi imperfecţi. Ci perfecţi pentru tine. Iar pe ei nu îi poate aduce decât o mare sinceritate.

Ca să vă dea curaj, uite, şi el e de acord cu mine. 🙂

being honest