Aveam 2-3 ani şi un casetofon de ultimă generaţie. Când s-a terminat caseta şi trebuia întoarsă, a spus că nu ştie cum să facă asta. M-am ridicat şi, mişcându-mi fundul mic ostentativ stânga-dreapta, m-am dus să întorc caseta. Am dat din mână şi am spus “Ah, bătrână şi proastă!”.

Nu ţin minte acel moment şi totuşi, e una dintre cele mai importante amintiri ale mele în legătură cu ea. Asta pentru că îi plăcea mereu să mi-l amintească, amuzându-se teribil şi râzând de natura mea atotştiutoare, mai ales atunci atunci când îi spuneam că lucrurile nu mai stau ca pe vremea ei, că nu îmi place să mă rujez, că părul cu bucle nu mai e genul meu, că negrul e o (non)culoare în care eu mă simt excelent şi nu cred că ar trebui să umblu mereu îmbrăcată în roşu şi albastru, culorile ei preferate, că nu mă visez mireasă şi nu imi plac băieţii care se aşteaptă să fiu mereu cu zâmbetul pe buze şi mi-e bine fix aşa cum sunt.

Nu am avut o relaţie perfectă de bunică – nepoată, apartamentul ei din mijlocul oraşului nu a fost căsuţa bunicii din poveşti, refugiul ideal când părinţii sunt prea ocupaţi sau nervoşi pentru problemele copiilor, locul de susţinere necondiţionată sau izvorul de întelepciune în privinţa mai micilor sau mai marilor probleme ale vieţii. Ne contraziceam mult şi de-a lungul anilor mi-a fost unul dintre cei mai binevoitori, dar aspri critici. Nu am respectat nici un clişeu din poveşti. În ultimii ani, de când sunt în Bucureşti, vorbeam rar şi, pentru câteva minute, am simţit că nimic nu s-a schimbat. Şi totuşi, totul va fi diferit. O diferenţă pe care o să o simt în momentele care nu vor mai fi niciodată la fel fără ea, de acum încolo. Nici o zi de 23 mai cu “Laaaa muuuulţi aaaaani” cântat tare, cu vocalele prelungite. Nici o aniversare cu tortul ei de şuhaidă. Nici o noapte de Înviere cu pungi şi periniţe pe banca din curtea bisericii unde ne petreceam noaptea în fiecare an. Nici un an cu brad de Crăciun ornat cu vată pe post de zăpadă. Nici o pungă plină cu covrigi făcuţi special pentru mine. Pe nimeni să sun imediat ce am ajuns în Arad. Balconul ei care se vede din gară fără muşcate cum nu mai avea nimeni. Şi acum, pe măsură ce scriu asta, lista lucrurilor care îmi vor lipsi e aşa de lungă încât nu aş mai termina.

Mereu a visat să fie cântăreaţă şi era foarte mândră de vocea ei frumoasă. Aproape la fel de mândră ca de părul ei mereu vopsit şi ondulat, de faţa ei cu pomeţi care şi-au păstrat fineţea până în ultimele zile ale celor 82 de ani pe care i-a petrecut aici, de buzele mereu rujate şi de ochii ei albaştri pe care nu i-am moştenit, desi sunt sigură că şi-ar fi dorit asta foarte tare. Am moştenit însă altele şi din când în când regăsesc în mine lucruri din ea. Unele nu îmi plac. Pe altele sper să le pot purta cu asumarea şi curajul cu care a reuşit ea. Mi-am dat seama că nu am scris niciodată despre noi, deşi a jucat un rol atât de important în viaţa mea. Scriu acum, sperând că astfel frânturi din ea vor fi pentru totdeauna păstrate în o serie de biţi. Mă gândesc că i-ar plăcea asta.

***

Ieri a trebuit să port negru şi să mă machiez asa cum ţie nu ţi-a plăcut niciodată, adică aproape deloc. E o convenţie socială pe care nu o înţeleg pe deplin, încă mai cred că negrul îmi vine bine în cele mai bune zile ale mele. După discuţia cu tati, care ar fi trebuit să fie doar pentru a-i ura “La mulţi ani!” lui, am deschis geanta pentru scurta şi trista mea vizită acasă şi am pus în ea ondulatorul pe care nu l-am folosit decât o dată. N-am apucat să îl folosesc, dar mă gândesc că o să o fac mai des. Cred că drumul tău e lung şi nu mai trece pe aici, asa că probabil şansele să mă vezi sunt mici, dar nu găsesc un mod mai bun pentru a onora momentul. Nu mi-e frică nici că ne vei bântui, aşa cum ne ameninţai amuzată când spuneai că nu vrei să purtăm negru atunci când va veni timpul, totuşi, m-am asigurat că suntem bine purtând o eşarfă cu flori mari albe, care ştiu sigur că ţi-ar fi plăcut.

Drum bun, Buni!