Weekend-ul trecut l-am petrecut la drept. Câţiva dintre cei care citiţi postul ăsta ştiţi deja că m-am apucat acum un an de a doua facultate, în parte pentru că mă loveam în activitatea mea de fiecare zi de chestiuni legislative pe care nu le înţelegeam, în parte pentru că am văzut prea multe filme americane cu avocaţi. Una peste alta, în afară de faptul că primele sesiuni au fost îngrozitor de grele pentru mine, obişnuită cu sistemul de la ASE, unde mergea să înveţi cu o zi înainte ca să iei 9, îmi place foarte tare. Cel mai frumos aspect al mersului la facultate e că am cunoscut oameni de toate vârstele, cei mai mulţi la a doua facultate, care ştiu exact de ce sunt acolo şi ce vor să facă cu viaţa lor.

Totuşi, weekend-ul trecut am asistat la un fenomen pe care îl mai văzusem de multe ori, dar care m-a surprins la modul neplăcut. Fiind la învăţământ la distanţă, nu avem referate de predat şi alte teme de făcut. Totuşi, la una dintre materii, pentru un punct în plus la examen, exista şi pentru noi opţiunea aceasta. Dintr-un amfiteatru aproape plin, o singură persoană a avut timpul şi dispoziţia să facă tema asta. Şi acum, după scena la care am asistat, trebuie să adaug: şi curajul. Să prezinţi un referat în faţa unui auditoriu care nu a pregătit nimic şi nu stă cu musca pe căciulă pentru că le vine rândul e zilele astea, cu regrete, un act de curaj: o să te întâmpine ochi daţi peste cap, glume proaste la adresa tonului prea strident al vocii tale, râsete răutăcioase dacă, din cauza emoţiilor, faci o greşeală, şi comentarii acide despre cum nu s-a înţeles nimic din ce ai spus, pentru că nu eşti un bun vorbitor în public. E adevărat, nu era cel mai bun vorbitor în public, dar asta nu scuză cu nimic lipsa noastră de respect pentru cineva care a încercat pur şi simplu să îşi facă tema.

Şcoala, fie că vorbim despre şcoala primară, liceu, facultate, ar trebui să fie un spaţiu unde să poţi să faci greşeli. Nu realizăm asta, dar de fiecare dată când râdem de cineva care a pus o întrebare prostească profesorului, de fiecare dată când criticăm pe cineva care a avut curajul să iasă în faţă sau când arătăm cu degetul şi îl facem tocilar pe acel cineva care şi-a făcut tema, creăm un mediu în care nu mai e sigur nici pentru noi să ieşim în faţă şi să greşim. Şi atunci, ne băgăm capul în pământ şi trecem prin şcoală ca gâsca prin apă şi uite aşa s-au dus mulţi ani din viaţa noastră. Degeaba.

Am avut ocazia să stau de cealaltă parte a catedrei. Am ţinut o oră de practică la un liceu, pentru pregătirea pedagogică, şi mai multe ore de training. Dintre cele mai grele lucruri pe care a trebuit să le fac în postura asta, să îi fac pe oameni să vorbească e pe locul I: să aibă încredere că toţi de acolo ştim puţine lucruri şi că e ok să greşeşti. Şi dintre toţi, cu cei mai tineri cursanţi e cel mai greu. E adevărat, sunt multe explicaţii pentru asta, dar mi se pare că faptul că ei sunt cei mai apropiaţi de sistemul şcolilor noastre, în care să spui o prostie te poate pune la modul serios într-o poziţie foarte inconfortabilă, e o explicaţie destul de plauzibilă şi îngrijorătoare.

Habar nu am cum se poate schimba asta, dacă ar trebui să pornească de la profesori sau de la noi, cei care stăm în bănci. Dar zău că ar trebui să vă gândiţi de două ori înainte să râdeţi tare de cineva care a avut curajul să pună o întrebare. Indiferent cât de prostească vi se pare.