Sâmbătă începem la Manageri în Dialog un nou curs de management de proiect. De fiecare dată înainte de un curs revizuim suportul de curs şi ne întrebăm ce ar mai fi neapărat de spus. Printre metode şi tehnici de management de proiect clare, riguroase şi frumoase, gata de a fi aplicate pentru a face orice proiect un succes, am realizat că nu vorbim îndeajuns despre ceea ce astăzi mi se pare ingredientul indispensabil în orice activitate am vrea să întreprindem: încrederea.

Acum ceva timp era la televizor o reclamă la deodorantul Dove. Interesată de reclame la acel moment,  mi-a rămas în minte. Pantofii, ceasul, rujul şi toate celelalte lucruri care ne compun accesoriile de fiecare zi şi care ne definesc ţinuta se sprijineau, într-un echilibru fragil, pe deodorant. Mesajul era: dacă deodorantul tău cedează, totul se poate nărui. În proiecte, accesoriile care ne compun managementul proiectului sunt instrumente pe care le învăţăm şi le putem aplica apoi la perfecţie: WBS, Gantt, matricea responsabilităţilor, analiza stakeholderilor şi multe altele ne ajută să definim perioade, să stabilim sarcini, să alocăm resurse, să estimăm, analizăm şi evaluăm raţional un proiect. Dar sub toate astea stă, asemenea deodorantului din reclamă, încrederea: în tine şi în ceilalţi, în abilitatea de a duce lucrurile la îndeplinire. Tot ca în reclamă, dacă încrederea cedează, totul se poate nărui.

Gheorghe Gheorghiu ne spunea, într-o melodie celebră, că unde dragoste nu e, nimic nu e. O să îmi permit să îl contrazic de data asta: când vine vorba despre proiecte, cred că nu e nevoie să îţi iubeşti colegii, dar e esenţial să ai încredere în ei. Că unde încredere nu e, nimic nu e, părem totuşi să ştim, deşi nu punem pe tapet încrederea şi nu vorbim toată ziua despre asta. În discursul public, suntem învăţaţi că e bine să ne prezentăm cu atributele noastre care vor insufla încredere auditoriului că ştim despre ce vorbim. În organizaţii, facem teambuilding-uri şi învăţăm să avem încredere unii în alţii într-un mediu controlat, dar informal. Acolo unde recompensa financiară se pretează (deşi ar fi indicat ca aceasta să nu fie singura formă de cultivare a încrederii), ne plătim angajaţii cu suficienţi bani cât să avem încrederea că sunt fericiţi şi fac o muncă bună.

Uneori reuşim, alteori nu. Pentru că încrederea e un sentiment dificil de construit, în comparaţie cu cât de uşor se pierde. Isaac Watts spunea că “a învăţa să ai încredere este una dintre cele mai dificile sarcini ale vieţii”, iar Nicolae Iorga că “încrederea nu se pierde decât o dată”. Ce e frumos când vine vorba despre încredere e că ea e un sentiment natural. Suntem născuţi să avem încredere în semenii noştri şi 5 minute de interacţiune cu un copil mic o să vă convingă sigur de asta, iar această abilitate a noastră e probabil cea mai importantă resursă pe care o avem în orice activitate. Singura pe care o putem avea natural şi din belşug, singura fără de care degeaba le avem pe celelalte. Să o preţuim aşadar.