Şi aşa au zburat doi ani de masterat. Spuneam în primul post din acest an că îmi plac începuturile: prima zi a anului, prima propoziţie de pe o pagină goală, prima sarcină dintr-un proiect, pentru că văd în ele posibilităţile infinite ale lucrului neîmplinit.

Sfârşiturile îmi plac mai puţin. Pentru că sunt pline de “dar dacă” şi “poate că”. De cele mai multe ori însă, sfârşiturile aduc cu ele şi multe lucruri bune. Aseară, după “berea de absolvire”, m-am întrebat dacă, ştiind cum va fi experienţa mea la acest master, aş fi ales altfel. Punând în balanţă toate alea bune şi toate alea rele, ştiu sigur că aş fi făcut la fel.

Când am terminat licenţa, mi-am dorit să fac ceva practic, să merg undeva unde să învăţ ceva care să îmi folosească în haosul din afara orelor de clasă. Nu sunt sigură că nu ar fi putut să fie mai bine, dar am primit în cea mai mare parte ceea ce am căutat: informaţii teoretice care să mă ajute să încadrez pe un raft informaţiile pe care le aveam din practică, proiecte multe, care, deşi au fost “de jucărie”, m-au învăţat cum să nu îmi pierd răbdarea calculând în detaliu cât costă să construieşti un complex turistic care nu se va ridica din desenul de pe foaie, cum să tragi de cuvinte pentru a construi un ambalaj frumos, cum să faci o şedinţă virtuală eficientă şi multe, multe alte lucruri. Şi, poate cel mai important dintre toate, masteratul ăsta mi-a adus şansa de a cunoaşte oameni grozavi, care m-au învăţat multe despre munca în echipă şi cu care aş avea curajul să încep orice proiect real, oricând, fără să mă gândesc de două ori.

Drumuri la finalul cărora să vă atingeţi toate obiectivele vă doresc! 🙂