Pentru că aşa îi stă bine unui posesor de blog la final şi început de an, am zis să scriu un post. Probabil în speranţa că, dacă încep anul aşa, voi scrie mai des, deşi, a scrie mai des nu intră pe lista de anul acesta. Asta şi pentru că lista de anul acesta e scurtă. Scurtă şi densă, cu obiective puţine, dar mari, despre care o să scriu prin a doua jumătate a anului, când o să mă laud cu un post lung pe care voi, puţinii, dar constanţii mei cititori,  sper că o să îl apreciaţi. După cum vedeţi, încerc să mă programez pentru “Hai că poţi, sigur se va întâmpla!”, după principiul “E mai bine să fii optimist şi să te înşeli decât să fii pesimist şi să ai dreptate”.

2014 a trecut repede şi pe alocuri am senzaţia că nu a fost cu nimic deosebit de 2013, deşi mă simt ceva mai obosită şi ceva mai înţeleaptă. Am învăţat anul acesta să tai lucruri de pe lunga mea lista cu lucruri de făcut. E un proces pe care l-am început anul trecut, pe care l-am continuat cu succes în 2014 şi pe care simt că îl voi duce aproape de perfecţiune în 2015. Să spun “Nu” e un lucru greu de tot uneori, mai ales când vine vorba, din punct de vedere profesional, despre un nou proiect sau, din categoria lucrurilor de ordin personal pe care nu îmi place să le recunosc, de ajutat un om (care pare) la nevoie sau funcţionat pe post de consilier emoţional şi motivator  şi atunci când nu pot să mă consiliez şi motivez pe mine. “Nu” e totuşi un cuvânt de bază în vocabularul oricărui om care se iubeşte, aşa că e pe lista mea de obiective pentru 2015. Căci mi se pare acum că viaţa e despre priorităţi şi a face cu constanţă, dragoste şi maximă dedicare lucruri puţine, dar bune.

2014 mi-a adus constatarea că cine caută, găseşte. Uneori nu în cel mai bun sens, căci am găsit, scormonind prea mult în lucruri despre care simt acum că trebuie lăsate să se odihnească, confuzie, deznădejde şi genul acela de gânduri din categoria “Dar dacă…” care nu au sens. Am avut norocul totuşi ca, scormonind prin noroi, să descopăr şi un bănuţ de argint, şi ăla e revelaţia faptului că e ok ca lucrurile să nu meargă exact aşa cum ţi-ai fi dorit şi că e la fel de ok să te laşi să le laşi în pace. Să îţi iei mâna de pe lucrurile pe care nu le poţi controla. În limba engleză există două expresii care mi s-au părut mereu fascinante prin subtilitatea cu care par să exprime acelaşi lucru şi totuşi sunt atât de diferite sub aspectul poziţiei emotionale faţă de chestiunea în cauză: “To give up” şi “To let go”. A renunţa şi a lăsa ceva să plece, să treacă, nu e totuna. În timp ce a renunţa mi s-a părut mereu un act de laşitate, izvorât dintr-un soi de frică de eşec sau de chinul pe care îl presupune a obţine ceea ce vrei, a lăsa ceva să plece, să treacă, mi se pare un act de înţelepciune în faţa unei situaţii pe care nu mai ai cum să o dregi. Să nu mai încerc să dreg ceea ce nu poate fi dres e a doua lecţie importantă pe anul acesta.

Una dintre bunicile mele a plecat dintre noi anul acesta şi am rămas astfel cu doar o singură bunică din cei patru bunici pe care îi are orice copil. Asta m-a făcut să mă simt cumva mai puţin copil şi mai mult adultul acela care va trebui să organizeze şi el la rândul lui evenimente de care n-a mai organizat până acum. Desigur, nu plănuiesc să fac nimic de genul acesta în următorii 25 de ani cel puţin. Plecarea ei m-a făcut să realizez că ne plângem uneori inutil de mult pentru lucruri care nu contează şi că viaţa asta lungă şi totuşi aşa de scurtă trebuie, zău, trăită din plin. Şi că tot viaţa asta pe care eu mă chinui uneori să o controlez, să o fac exact aşa cum ar trebui să fie, o să îmi arunce inevitabil şi durere şi prostii, dar că asta nu trebuie să mă împiedice să îmi cânt tare “La muuuuulţi ani!” pentru următorii 80 de ani. Ea a pierdut doi copii, a crescut singură unul şi a avut aşa de multe alte tragedii mai mici sau mai mari despre care habar nu am. Dar şi-a păstrat zâmbetul şi a murit frumos, în somn, bătrână. Asta e o lecţie bună de luat cu mine în 2015.

2014 mi-a adus şi lucruri bune pe care nu a trebuit să mă chinui mult ca să le văd ca şi comori ascunse sub noroi. În capul listei sunt noi prieteni şi noi redescoperiri ale prieteniilor mai vechi. Mi se pare că pe măsură ce îmbătrânim  creştem e din ce în ce mai greu să îţi faci noi prieteni buni, dar anul acesta a fost plin de astfel de experienţe, cu oameni extraordinari, unii care îmi seamănă atât de bine încât credinţa mea că sunt unică şi specială a fost serios  zdruncinată, iar alţii atât de diferiţi de mine, încât am fost forţată să mă văd şi eu pe mine într-o lumină nouă. Apoi, tot la lucruri minunante, trebuie să trec cursanţi drăguţi de la care am învăţat multe şi cereri de finanţare la care am lucrat cu drag şi la finalul cărora m-am simţit mai deşteaptă.

Nu în ultimul rând, în anul care a trecut am scris mai mult decât oricând, pentru că am devenit un fel de blogger cinefil şi am văzut multe filme în premieră. Asta pentru că am prieteni doi bloggeri grozavi, care mi-au dat voie să scriu orice m-a tăiat capul pe Andreiciobanu.eu, Emilcalinescu.eu, Minunat.eu şi mai nou pe Cinemil.ro. Şi m-am îndrăgostit de un căţel, ceea ce, pentru cei care ştiu că nu sunt mare iubitor de câini, ar putea să fie o surpriză. Îl cheamă Ţonţonel, e mic, alb, cu ochii mari şi cam răsfăţat şi beneficiază de toată dragostea unui copil de 8 luni care încă locuieşte la părinţi. La ai mei adică, în Aradul pe care îl văd rar şi de care mi-e dor uneori. Când se întâmplă asta, mă îmbărbătez cu ideea că a supravieţui şi a face ca acasă să fie departe de casă e un semn al maturităţii.

La mulţi ani cu lecţii multe! 😀