“I write to give myself strength. I write to be the characters that I am not. I write to explore all the things I’m afraid of. ”
― Joss Whedon

Nu am găsit un mod mai bun de a începe postul ăsta, așa că în loc de introducere am ales citatul de mai sus, care descrie probabil cel mai bine de ce scriem, eu și alte câteva milioane de oameni, în jurnale secrete sau pe bloguri publice, în cărți care au făcut istorie sau în foi fără nicio valoare pentru ceilalți și care au rămas pentru totdeauna într-un sertar uitat de lume sau pe un site pe care nu îl citește nimeni: pentru că în scris poți să fii oricine și oricum, chiar și, dacă ești curajos, exact așa cum ești.

De-a lungul anilor, blogul meu a fost un spațiu unde mi-am dat voie să mă laud mult mai mult decât mă laud la o cafea, unde am putut să iau experiențele triste prin care am trecut și să le transform în lecții sau unde pur și simplu am putut să scriu despre cum mă simt în speranța că cineva acolo dincolo de ecran rezonează și înțelege. Mi-a adus astfel uneori validare de sine, alteori senzația că sunt mai tare decât mă simțeam cu 15 minute mai devreme, iar alteori un fel de alinare și bucurie că mai sunt alții care simt la fel. Și, pentru că am scris de câteva ori despre munca mea, blogul mi-a adus parteneriate și oameni care m-au ajutat enorm.

Când noii mei colegi au descoperit că am blog, mi-am dat seama că el găzduiește și părți din mine pe care nu le arăt mereu în contextul lucrului și altele care arată părți din mine care s-au schimbat de-a lungul timpului și cu care nu mai rezonez, dar ele rămân o mărturie a felului în care am evoluat, uneori chiar de la o zi la alta. Mi-au spus și că ar fi frumos să scriu despre ei și despre lucru. Sunt sigură că nu au vorbit pe de-a-ntregul serios, dar să îi spui unui om care are blog  să scrie, e riscant. S-ar putea să facă exact asta.

De pe 14 octombrie sunt oficial avocat stagiar la o societate de avocatură. Asta mi-a adus și multă bucurie și multă anxietate, pentru că dincolo de entuziasmul inițial, orice schimbare e grea. Am multe lucruri de învățat, tot ce știu despre organizații și proiecte nu are foarte multă valoare în acest moment și sunt practic un începător, exact așa cum am fost acum 6 ani și e un sentiment familiar, dar ciudat, cu care a trebuit să mă reobișnuiesc. Am și colegi noi, mai mulți decât am avut în ultimii doi ani în care am lucrat în cea mai mare parte cu Adrian, nu îmi mai petrec diminețile dând telefoane din pijamale și am început să beau mai multă cafea. Unele lucruri sunt mai bune, de altele mi-e dor. Am avut însă noroc să lucrez cu oameni care îmi seamănă destul de mult ca să îmi doresc să fim prieteni, dar și suficient de diferiți de mine, ca să am de la cine învăța cum să fiu și mai bună, și mai veselă, și mai relaxată, și mai prietenoasă, și mai exigentă în ceea ce fac.

În lumina ultimelor evenimente, a faptului că am mai multe de învățat decât de predat și a faptului că mă gândesc mai mult la împărțiri de apartamente în imobile și cereri de lămurire și proceduri și posibilități de atac și, în cea mai mare parte a timpului, la cum să nu o dau în bară cu sarcinile mele micuțe, dar grele în aceste prime luni, decât la cum mă simt și alte filosofii, blogul va fi probabil din ce în ce mai puțin populat. Dar ca orice viciu, promit că o să revin să aștern cuvinte pe ecran, chiar și atunci când nu o să am nimic de spus.

P.S. Nu, avocatura nu-i ca-n “Suits”. Din fericire, zic eu. 🙂 Dar despre asta, într-un post viitor.