Mâinile îmi tremurau încercând să mă concentrez la barem și să bifez corect – greșit pe foaie. 1- bun; 2 – bun; 45 – greşit; 46 – bun; 90 – greșit; 100 – bun… Apoi m-am așezat pe o bordură din curte și am respirat adânc încercând să realizez corect unul dintre cele mai importante calcule de matematică elementară pe care le-am făcut până atunci. Peste jumătate la fiecare materie din cele 5 și 81 de puncte în total (82 după contestaţii). Cu 11 mai mult decât celebrul prag de 70 de puncte care trebuie atins pentru a fi admis. O durere de cap surdă pe care abia acum puteam să o simt cu adevărat, combinată cu o bucurie și un sentiment al eliberării pe care știam că trebuie să le simt, dar pe care abia puteam să le percep, după atâtea luni de tensiune, mi-au stat alături câteva minute, până când am reușit să mă dezmeticesc. După 4 ani de drept, 3-4 luni de învățat intens, o noapte în care emoțiile și-au făcut de cap și un examen de 4 ore în care am trecut prin toate stările posibile, de la “îl pic!” la “da, o să ies domnișoara avocat stagiar de aici!”, am luat examenul de admitere în barou.

Nu mi-am dorit sa fiu avocat de pe vremea când le făceam haine păpușilor barbie din batiste, haine vechi pe care mami nu le mai purta și orice alt material pe care îl găseam, nici de pe vremea când aveam o formație împreună cu prietena mea de la etajul 2, cu care am înregistrat succese fulminante în fața oglinzii cu câte un spray pe post de microfon, dar am evaluat dacă dreptul e o alegere bună pentru mine la sfârșitul liceului, când mi-am dat seama că mă atrage ideea, că vreau să știu legile țării noastre și că aș vrea să îi apăr pe alții de nedreptăți. Dar dincolo de aceste idealuri, așa-zisa inflație de absolvenți de drept și faptul că nu știam nimic despre viața de după în afară de faptul că, cel puțin în Arad, e foarte greu să îți găsești un maestru, m-au determinat să aleg altceva.  Uitându-mă înapoi, realizez că nu mi-ar fi plăcut atât de mult dreptul dacă nu aș fi făcut facultatea asta la o vârstă la care deja începusem să mă confrunt cu necesitățile de a ști drept, nu doar în teorie, ci mai ales în practică.

Decizia fermă de a da examenele de admitere în profesie, mai precis admiterea la Institutul Național al Magistraturii și examenul de admitere în Barou, a venit și mai târziu, la sfârșitul anului trei, când am luat o notă nesperat de mare la “Contracte”, un examen considerat foarte greu, după ce am învățat de plăcere și am predat lucrarea în 45 de minute, având astfel confirmarea că nu doar îmi place, ci și pot să fac asta. Îmi doream să profesez în domeniu, de oricare parte a pupitrului, fie ca avocat, fie ca judecător. În același timp, îmi era frică. Nu atât de volumul de muncă, ci de posibilitatea eșecului. La INM sunt 140 de locuri pentru mai mult de 3000 de candidați, iar la Barou intră aproximativ 10% dintre cei care susțin examenul. Iar pentru a avea o șansă, urma să îmi limitez toate celelalte activități, să renunț la unele idei și proiecte, să trăiesc din banii pe care părinții mei mi i-au dat ca să nu mor de foame și să mă izolez câteva luni, fără să fiu sigură că sunt suficient de bună și fără să știu la ce mă voi întoarce.

Dar așa am făcut. Scriu asta la finalul a 3 luni de vară în care am văzut soarele mai mult pe geam și în pozele prietenilor de pe facebook (da, v-am invidiat foarte tare!), după o zi de învățat, în care am mâncat mai multe paste și pâine prăjită cu brânză și pizza decât îmi place să recunosc, deși am încercat să compensez cu sesiuni de alergat câte 3 km în aproape fiecare zi, în care am alternat stările de euforie și încredere cu momente de panică și descurajare mai des decât cred că e ok să mărturisesc public, în care am dat greș, ratând prima probă la INM cu 66 de puncte, după ce am corectat greșit 4 întrebări pentru care am plâns vreo 40 de minute, în care m-am remontat și am învățat chestia aia cu “orice șut în fund e un pas înainte”. Șutul mi l-am dat singură, dar greșelile de acolo mi-au arătat exact ce nu știu, pentru a mai recupera în cele două săptămâni înainte de examenul la barou.

Acum că s-a terminat, îmi vine să spun, poetic și ușor patetic, că simt cum o lume nouă se așterne în fața mea, pe care o privesc și cu bucurie, și cu teamă. Adevărul e că mă așteaptă CV-uri de trimis și interviuri de susținut și o căutare după un loc de muncă despre care îmi imaginez că o să mă ajute să cresc și să fiu avocatul ăla grozav din Suits, deși ar trebui să ştiu până acum că nimic nu e ca în filme. Decât, poate, din când în când, când stai pe o bordură din curtea unei facultăți și realizezi, în mijlocul banalului, că tocmai ți-ai împlinit un vis, iar soarele, deși e tot acolo, strălucește puţin mai tare decât în urmă cu 5 minute.