Astăzi am avut ocazia de a participa la un eveniment foarte reuşit, dezbaterea “România e a ta!” organizat de Global Focus. Tema dezbaterii a fost lidershipul democratic, iar discuţiile au atins în special problematica implicării noastre ca cetăţeni ai acestei ţărişoare în procesul decizional: cum mergem sau nu mergem la vot, cum ne implicăm sau nu în societatea civilă, cum facem sau nu voluntariat, cum punem mâna să facem ce credem că e de făcut sau cum stăm pe margine comentând şi aşteptând să facă cineva ceva.
Am rezonat cu tot ceea ce s-a spus astăzi, iar discursurile inspiraţionale ale lui Marian Staş şi Sandra Pralong mi-au dat aşa, o stare de spirit tare bună şi m-au motivat să mă apuc, cu drag, de cererea de finanţare cu care o să mă joc weekendul ăsta. Şi totuşi, discuţiile de astăzi, mai ales mesajele pozitive, momentele acelea în care cineva spunea ceva care mă făcea să zâmbesc şi să simt că “Da, munţii se pot muta din loc!”, mi-au lăsat aşa, un gust amar, ca atunci când iei un medicament despre care ţi se spune că o să îţi facă bine. Şi eşti entuziasmat. Doar că este amar.
Aveam 20 de ani fără o lună. M-am prezentat, cu spatele forţat drept şi stomacul tremurând, la interviul pentru a face parte din echipa redacţiei Manage This, revista studenţească editată de Asociaţia Manageri în Dialog. L-am luat. A fost una din cele mai fericite zile ale vieţii mele. Mă şi vedeam jurnalist în domeniul politic şi economic la publicaţii prestigioase. Pe vremea aia mi se părea că, în calitate de ex. persoană cu o menţiune la olimpiada naţională de limba şi literatura română şi actuală persoană cu ambiţii de expert în relaţii economice internaţionale, ar fi jobul ideal. Un post de redactor în regim de voluntariat la Manage This era cheia mea către o carieră strălucită în domeniu. Desigur, nu ar fi fost de lepădat nici un post într-o multinaţională. Doar ajunsesem la cea mai prestigioasă universitate de economie din ţară. La vremea aceea, în liceul meu din Arad se zvonea că să ajungi la ASE e o mare şmecherie.
Dar, undeva pe drum, am ajuns altcineva. Am început să fac mai mult decât munca de redactor. Am fost martoră la scrierea unor cereri de finanţare prin care am câştigat proiecte şi am avut bănuţi să facem seminarii pe tema accesării fondurilor europene pentru 600 de tineri din Bucureşti, Ploieşti, Brăila şi Satu Mare. Am scos un ziar în 11.000 de exemplare. Am strâns e-mailuri prin facultate. Am ţinut mini discursuri. Apoi, am intrat în hăţişurile birocratice şi ne-am acreditat cursuri. Am strâns clienţii, am făcut parteneriate, am scris comunicate de presă, am ţinut cursuri. Apoi, am acceptat provocarea de a intra, împreună cu Adi, în provocarea numită ASAGRI. Am stabilit strategii, am scris proiecte, am câştigat şi am pierdut concursuri. Când a venit vremea să îmi găsesc un job, am ales nu siguranţa unui job într-o firmă, ci instabilitatea dintr-o fundaţie, într-un proiect finanţat din fonduri europene, care urma să îmi aducă multă experienţă, dar multă incertitudine. Mi-am trăit visul ăla de la 19 ani când am avut primul meu articol publicat în revista Economistul, dar nu am simţit nici pe departe aceeaşi satisfacţie ca atunci când am terminat de scris un proiect de 100 de pagini la analiza financiară a proiectelor, chiar dacă era aşa, doar de exerciţiu.
Doar că alegerea asta de a fi ONG-ist, atât la jobul oficial care plăteşte facturile, cât şi la Manageri în Dialog şi ASAGRI, unde facem, pe lângă voluntariat, şi finanţare din banii de facturi, e un carusel. Ştiţi, nimic nu mă face mai fericită decât un eveniment de la care oamenii au plecat cu ceva sau un proiect pe care îl câştigăm. Dar, la fel, nimic nu mă demoralizează mai tare decât atunci când pur şi simplu nu ne iese. Când nu câştigăm finanţarea, când nu a ieşit aşa cum ne doream, când oamenii pe care îi doream alături de noi pleacă pentru că nu avem de oferit decât puţină experienţă şi eventual o glorie de moment. Visul de a face e una, viziunea şi impulsul de moment sunt grozave, dar lecţia numărul 1 pe care am învăţat-o e că nu e de ajuns. Nici în teorie, nici în practică. După momentul ăla în care simţi că poţi muta munţii din loc, trebuie să te ridici de pe scaun şi să pui cap la cap obiective concrete, o durată până la îndeplinire şi da, banii. Desigur, poţi să faci parteneriate, aşa am supravieţuit ca organizaţie timp de aproape 2 ani (îi împlinim în toamnă): conferinţele noastre lunare de câte 2 ore s-au făcut cu sprijinul Bibliotecii Metropolitane Bucureşti, dând în schimb doar o mare recunoştinţă. Articolele pe Geopolitics.ro sunt scrise de tineri pasionaţi, care primesc în schimb doar experienţă. Dar o organizaţie mare şi puternică nu poate funcţiona aşa. Voluntariatul e grozav, dar el se poate realiza doar după job sau în timpul facultăţii, nu pentru că nu ai vrea, ci pentru că oamenii au nevoie să mănânce. Şi au nevoie de bani, care de multe ori vin din joburi de la 9 la 19:00. Voluntariatul dă rezultate foarte bune în cazul organizaţiilor studenţeşti, dar în celelalte organizaţii, pentru a lupta pentru proiecte mari, ai nevoie, pe lângă voluntari, de o echipă stabilă formată din specialişti. Iar aici intră problema finanţării. De la bugetul de stat, din fonduri internaţionale în cazul filialelor locale ale unor mari organizaţii, din afaceri în cazul marilor fundaţii private care de obicei poartă chiar numele celui care le-a înfiinţat, din proiecte mari de tipul fondurilor europene, din sponsorizări ale firmelor sau din încercări de autofinanţare (noi facem cursuri cu Manageri în Dialog, spre exemplu). Gustul meu amar vine din experienţa mea ca angajat într-un proiect pentru care fondurile s-au oprit şi din cea a conducătorului de ONG-uri care luptă să realizeze proiecte mergând mereu pe aţă şi numărând fiecare bănuţ, fără a şti cât o să mai meargă aşa.
Nu, nu e un apel la a ne lăsa de treabă. E doar un fel de confesiune şi un îndemn la a fi pragmatici. După frumosul moment de visare, să ne ridicăm, să punem pe hârtie, să strângem o echipă, să scriem proiecte, să facem fundraising şi să nu renunţăm de prima dată. Nu de alta, dar o să ni se întâmple des. Spor la treabă! 🙂
(Articolul a fost scris pe 6 iulie, pe fostul meu blog, loredanacostina.blogspot.ro. L-am scris cu foarte mare drag, aşa că l-am adus aici, ca să îl citesc de fiecare dată când mă împotmolesc.)