Totul ne poate fi luat, mai puţin un lucru: a alege atitudinea pe care o adoptăm în diferite împrejurări. – Viktor E. Frankl

Ştiu de vorbele lui  încă dinainte să ştiu cine e, dintr-o perioadă în care îmi plăcea să colecţionez cărţi de citate celebre – un fel de pastile de înţelepciune din care câte o vorbă mai răzbate atunci când mi se întâmplă să îmi pierd puţin echilibrul. Acum vreo trei ani, o carte al cărei titlul a contribuit cel mai probabil la succesul enorm pe care l-a avut mi-a făcut cu ochiul de pe raftul de cărţi din Cora. Întrebat des despre cum îl face să se simtă succesul cărţii sale, lui Viktor E. Frankl îi plăcea să spună că “în succesul de care se bucură cartea mea nu văd atât de mult o realizare sau un merit personal, cât mai degrabă o expresie a suferinţei vremurilor noastre: dacă sute de mii de oameni întind mâna către o carte al cărei titlu promite să dea un răspuns la chestiunea sensului vieţii, probabil că această chestiune este una care îi pune pe jar.”

Ca pe alte sute de mii de alţi oameni, titlul “Omul în căutarea sensului vieţii” m-a făcut să întind mână. Totuşi, am aşteptat trei ani să o citesc. Îngropată între multe alte cărţi care îşi aşteaptă rândul, cam acum o lună mi-a făcut cu ochiul de pe raft din nou şi iată că i-a venit vremea. Deşi eram la începutul sesiunii la drept, am avut nevoie de doar două zile pentru a o termina, iar asta fiindcă e excepţional scrisă, iar experienţele descrise în carte te ţin cu sufletul la gură, deşi ştii cum se va termina. Mi-a luat puţin mai mult să scriu despre ea, dar o fac pentru că e una dintre cele mai bune cărţi citite până acum.

Viktor E. Frankl şi-a scris cartea ca urmare a experienţei sale din cei trei ani petrecuţi în lagărele de concentrare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. A ieşit de acolo viu, dar a pierdut totul: mama, tatăl, sora, foarte tânăra sa soţie. Totul, mai puţin un lucru: pe el însuşi. Iar din toată suferinţa a creat o nouă şcoală în psihoterapie: logoterapia sau terapia prin căutarea şi regăsirea unui sens pentru care omul merită să trăiască şi să îşi asume responsabilitatea pentru propria viaţă. Accentul pus pe responsabilitate este reflectat de imperativul categoric al logoterapiei care sună astfel: “Trăieşte ca şi cum ai trăi a doua oară, iar prima dată ai fi acţionat la fel de greşit pe cât eşti acum pe cale să o faci!”

Cu o importantă experienţă teoretică în psihiatrie şi psihologie, Frankl nu îţi oferă un răspuns la întrebarea “Care e sensul vieţii?”, nu îţi dă lecţii sau sfaturi, nu e nici pe departe un manual de Self Help, ci mărturia dureroasă, dar foarte lucidă a unui medic psihiatru, doctor în neurologie, care, în mijlocul unei situaţii cumplite, îşi analizează lucid trăirile, cu date despre complicata biologie a creierului şi a organismului uman în general, presărate cu citate biblice şi ale marilor gânditori ai omenirii, fiind pur şi simplu prin el însuşi un exemplu demn măcar de citit.

Lui Frankl îi place să îl citeze pe Nietzsche: “Cel care are un de ce pentru care să trăiască poate să suporte aproape orice.”, în felul acesta putând fi rezumat întregul său crez filozofic. Cartea lui e o lecţie de viaţă şi o superbă pledoarie pentru necesitatea de a găsi de ce – ul nostru.

De citit! 🙂